marți, 18 august 2015

Elastic heart


Iată că ma aflu din nou în punctul de a o lua de la capăt. E greu să astâmperi teama de necunoscut, dar totodată, oricât amani, vine vremea când toate semnele arată că joaca  și ignoranța nu își mai au rostul.Oricât vrei să lustruiești realitatea, ea nu se apropie de țeluri.
Ideea nu e să fii veșnic nemulțumit, deși e usor să fi categorizat astfel. Ideea e să țintești mereu mai sus, să devi o versiune mai bună a ta decât ai fost vreodată. Asta nu mă îndoiesc - oricât de bine a fost, nu a fost nicicând mai bine ca acum. Oricât m-am străduit, niciodată nu am fost mai sus profesional și intelectual decât sunt exact în momentul asta.
Mi se confesa un amorez zilele trecute cum m-a stalkuit pe Facebook cum face adeseori și se minuna cât de mult m-am transformat în doar un an.
Chestiunile astea eu nu le contabilizez - le simt și le fac, indiferent de cât de greu e, mă lupt orbește cu morile de vânt până când nici nu îmi aduc aminte de ce mai lupt și de câtă vreme fac asta. Însă deși ajung pe acest drum al pierzaniei, în care mă pierd în detalii și țeluri, mereu se văd roadele, chiar dacă nu în primele cinci minute.
Cine sunt și ce fac de multe ori este un mister - atât pentru ei din jur, cât și pentru mine. Mulți văd mai multe decât îmi pot imagina deși eu prefer să mă fac că nimeni nu știe, nimeni nu vede. Sunt ca o sită cu găuri marunte, prin care realizările trec și poate se opresc câteva secunde, dar nimic nu rămâne în urmă. Nu port mândria unei realizări cu mine toată ziua, deși câte am făcut și fac par wow pentru mulți oameni. Pentru mine e important să experimentez, să învăț, să mă perfecționez și ca munca mea să facă diferența la sfârșitul zilei.
Oarecum un defect, faptul că sunt o sită în fața complimentelor sau achivementurilor este totodată și unul din atuurile mele. Bucuria și mândria vin din faptul că am reușit să imortalizez pe camera de fimat niște momente pe care nu le mai putem trăi încă o dată.
Privind înapoi, dacă am facut un show tv fără calculator, mergând pe jos 2 ore pe zi să am acces la un calculator, dacă am reușit să fac un documentar cu echipament împrumutat, mergând singură cu 15 kg de echipament în Londra și întorcându-mă la miezul nopții de fugeam pe străzi cu frica în sân să nu fiu jefuită sau violată și dacă am reușit să lucrez cot la cot luni întregi cu cineva care mi-a frânt inima în mii de bucățele și am fost toată o profesionistă și o dulceață deși muream înăuntru de fiecare dată  când îi auzeam numele, atunci să o iau de la capăt ar trebui să fie o nimica toată.
Deși  e un sfârșit al sederii mele în punctul x și le voi duce dorul multora și vice versa, un sfârșit e un nou început. Ce poate fi mai frumos decât să te uiți înapoi, să treci în revistă evenimentele din punctul x, să zâmbești, te bucuri că s-a întâmplat și pleci cu capul sus fără să privești înapoi.
Desigur, magnificuldocumentar va fi postat în curând, să vedeți ce am mai meșterit.

Între timp, aici e linkul de la promo:
https://instagram.com/p/6Sq6BIqNOIbkZ3PphOgRcB5IKfllOzr7Ses7w0/?taken-by=alexandratincu

marți, 6 ianuarie 2015

Feasting on fears







Five days later, I am still wondering if 2014 is really over. It was such a good year on the professional and personal level and yet, brought so much struggle and suffering along with the goodies.
From the promise of my TV show to go live on a local network (and it didn't), to working like a slave until exhaustion, followed up by the unexpected death of one of my dearest darling and not even the luxury to mourn or desintigrate emotionally, I can say it was quite a journey. For years I thought my perception of things must be pretty damaged since every little aspect affects me and transforms me in such ways that everything becomes unbearable. But actually, despite of the fact that you are over sensitive or not, life is fucking harsh most of the time. The only thing that you can do is to choose how you want to react to everything according to your own feelings, beliefs and set of values.
As I didn't choose the thug life and it chose me, imagine feeling everything much more intense that it really is. When you get to that point of exhaustion where having a shower or washing a mug become  the most difficult task you have ever done, and the simple idea of eating becomes a burden because you have no energy to go to the store or just cook something and your whole life and dreams are on hold, that's the point where you need to act before it's too late.
Funny how exhaustion brings the worse out of you - you have no more patience, no more mercy, you start hating every little thing and every person who dares to send you a message to ask you how's life going. When you barely have energy to whipe your ass, no wonder all of these become just another thing that would suck all the particles of energy you still have left.
After floating a few weeks in that state of mind, I started to wake up in the morning and think that I would rather die in that moment than to scrub another toilet.
Fast forward, I did something about it and luckily enough, I got (some sort of) an office job  where I could actually use my brain and my amzingness and I still do it today.
Going back to transitioning from hell to heaven, of course it came under the form of a short holiday back home. It was already autumn, you would have thought the shit is over but who was I kidding. Not even two days went by after my arrival, and I wake up one morning, fix up a huge and delicious breakfast for myself, put on a TV show and guess what, I hear my aunt mumbling from the other room that something is not right with my grandma, so I immediately took the matter in my hands, called the ambulance and had to witness how in a single day my role model and the most amazing woman I have ever met had a stroke and left us shortly after midnight just like Cinderella.
A few days after, I went back to Uni and it took me a few good weeks to start moving creatively - I guess there is no rest for the wicked. EVER.
On the bright side, hell does bring heaven after all. From all the good and bad experiences, ups and downs, the rollercoaster that 2014 was taught me so many valuable lessons about people, life in itself and more important, about myself. No matter how horrible it got at times, it was still better than anything I ever had.
By the end of the year, I could actually feel some level of peace in my Universe, just like all the planets were finally aligned. Isn't that the most wonderful feeling ever?
Of course, there could always be room for better, for improvment and growth, but it is important to keep in mind the fact that you cannot have them all at once. So the best thing to be do is to take things as they are, do what you can with what you have and remember that you are not what you do (crappy job reference), you are not your shitty grades or horrible experiences.
We are all humans so yes we fuck up quite often, but we are all in the process of learning. It's all about wanting to do something better, isn't it?
It's so easy to believe that the world is against you, to take all pleasures for granted instead of taking the time to actually enjoy a coffee or a cigarette. Sometimes we feel like the weight of the world is on our shoulders, like the deadlines are IT... and we are constantly running.
But who's chasing us? Who puts all that unnecessary pressure on us? Why are we running away from the things we love when we reach a false sense of comfort?
Money are just a side effect and yet, they can turn us into comfy cookie monsters, making us so desperate to get more and more and to forget who we are and what we actually want. There is no greater pain than to see something that you love so much that is breathtaking, something you couldn't see yourself living without, not being your priority anymore.
Where there is will, there is a way - and as I know my patterns oh so well, love will triumph again in this equation. Although you need to sacrifice your dearest passion of them all sometimes,  at the end of the day, just make sure you leave a window open for the light to be able to get in again.

vineri, 29 august 2014

Paralelipiped dreptunghic


Cateodata ma intorc la zdranganelile ce imi amintesc de liceu, pe cand faceam street-dance si ma eliberam de toate energiile negative prin dans. Hehe, fost-ai lele cand ai fost...
Analizand ultimul an din toate perspectivele, am ajuns din nou la concluzia ca anumite patternuri se tot repeta, cum ar fi programul super aglomerat si senzatia de sufocare. Posibil ca aceasta chestiune sa fie un festih - saracia stie ce nume poarta, dar cert este ca mereu ma aduc in situatia de a fi super aglomerata, asemeni unui megalopolis. Situatiile de genul ma entuziasmeaza, imi cresc adrenalina si imi testeaza limitele, presarate cu stari avansate de anxietate, calatorii in putul gandarii. Stresul e un mod de viata si micile placeri nevinovate devin un treat nelipsit la sfarsitul zilei. Dupa luni in care ma consum si ard puternic pentru proiecte si oameni, ajung sa fiu atat de epuizata psihic si fizic ca nu imi mai doresc nimic mai mult pe lumea asta decat sa ma lase toata lumea in pace si sa dispar de pe harta pentru o vreme.
Chestiune destul de ciudata dar extrem de reala. Un soi de echilibru instabil, care ma face sa ma retrag cu toate fortele din batalii pe care le-am inceput eu si pe care nu doresc sa le mai castig in momentul in care sunt aproape de victorie fiindca imi dau seama ca de fapt n-am nevoie de victoria respectiva sau realizez ca ma lupt cu morile de vant pe o carare total gresita.
Desi primesc feedback pozitiv de pe te miri unde, oameni cu care am dansat o lambada candva sau pur si simplu admiratori din umbra, stau si ma gandesc daca toata zarva pe care singura o creez are vreun rost. Daca calea pe care am ales-o si pe care merg cu toate panzele sus e un drum bun sau pur si simplu un dead end pe care refuz sa il vad, fiind prea orbita de propria pasiune.
Zi de zi descopar alte si alte lucruri care imi fac cu ochiul si stau sa ma intreb daca intradevar n-am gasit inca ce caut cu adevarat sau pur si simplu sunt una de aia vesnic nemultumita. Dar adevarul e ca setea de cunoastere si imbunatatire personala si profesionala nu ma lasa sa dorm, nu ma lasa sa ma opresc. Iar cand o fac, o fac doar ca sa plutesc prin viata cateva luni si apoi sa ma trezesc dintr-o coma intelectuala de care totusi avusesem atata nevoie. Presupun ca orice entitate care se consuma atat are nevoie de o perioada de stagnare ca se regenereze.
Partea frumoasa la o asemenea viata extrem de tumultoasa, complicata si intensa e ca vezi si rezultate. Cand ajungi sa urasti ce ai creat, sa urasti drumul pe care ti-ai dorit atat sa il parcurgi fiindca nu vezi nici o luminita in capat, apare cate o recidiva din locuri si sanse pe care credeai ca le-ai ratat de mult, pe care credeai ca daca nu le-ai vazut imediat, ele nu exista.
Ultimele luni au fost atat de intense psihic si fizic incat acum simt ca m-am trezit dintr-o coma intelectuala in care din cauza lipsei de comunicare am impresia ca am dezamagit sau ca lumea ajunge sa ma urasca pentru simplul fapt ca desi nu imi sta in fire, am preferat sa tac. Am ajuns, desi nu credeam vreodata, intr-un stadiu unde nu mai am energie sa fortez sau sa insist legaturi cu oameni extrem de dragi pentru simplul fapt ca nu mai am de unde sa storc licari de energie ca sa fac roata sa se invarta. Am dat prea mult, prea dintr-o data, pentru prea multa vreme iar acum cand se vad roadele, cand unii sunt cei care nu vor sa ma piarda, eu nu mai am nici un licar de dorinta sa fac vreun efort sa le arat ca eu inca respir si inca sunt aici. O extremista mica ca mine mai rar. De ce o fi totul bun sau rau, negru sau alb, acum ori niciodata in capul meu, nu pot sa imi explic. Sau poate pur si simplu nu vreau?
Ce bine ar fi sa am un raspuns, hehe! Nu am dar poate nici nu trebuie. Un pic de mister nu strica, nu-i asa? Totodata, nu ar trebui sa ma explic in fata nimanui decat a mea. Adevarul e ca cei care vor sa vada cu adevarat ceva in spatele tacerii mele, vor vedea si vor intelege.
Desi am plecat de la Cluj de aproape doi ani, sunt atatea fiinte dragi pe care abia astept sa le revad, desi in ultimele luni nu am reusit sa fim in touch prea mult dar ele stiu ce e in inima mea si stiu ca sunt acolo. Acum am tehnologia sa vorbesc vrute si nevrute dar nu mai am energie. Of, batranetea asta!
Ca stiri exciting, in acest moment fericirea are chipul showului meu de televiziune care va aparea de luna viitoare la o televiziune din Brighton in fiecare saptamana. Pe langa asta, detinatorul televiziunii vrea sa produc o alta emisiune, ceva mai glamorous, o serie de 6-8 episoade axata pe burlesque.
Nouati despre showul meu The Worthing Files gasiti aici sau pe contul meu de Vimeo , dar stati linistiti, cei care ma urmariti pe facebook o sa fiti spamati oleaca cand se mai intampla ceva neumaiauzit.
Imi e dor sa scriu, dar nu o fac prea des fiindca nu vreau sa mai spulber misterul inainte sa fac cu adevarat ce se preconizeaza si apoi sa fie super boring pentru privitori sau sa ajunga sa ma lase pe mine rece subiectul si sa nu ma am chef sa duc ideea in stadiul de a deveni realitate. Complicate sunt caile Tincului!
Cluj, ne vedem in doua saptamani!

Pupici intelectuali

Domnisoara Tincu

P.S Doamne ce 90's arata blogul asta, ultima data cand am umblat la template m-am asigurat ca arata ca ceva de la groapa de gunoi... Lasa, vorbe, nu fapte, asta conteaza #yolo #swag #gieinbucatarie
 

miercuri, 18 iunie 2014

Eau de toilette


Aproape zilnic mă întâlnesc cu circa 8-11 toalete. Aia înseamnă în jur de 48 de toalete pe săptămână, adică cam 192 de toalete pe lună. Nu am probleme cu prostata, nu vă îngrijorați.
Pur și simplu joc un rol pentru o perioada definită, se pare că Universul voia cu mare preț să îmi spulbere fantezia cu menajera sexy, hehe! La fel a făcut și cu fixația mea cu spaniola, de mi-a trimis în cale un muchacho de ăla rupt din telenovele, ca să facem... ce altceva decât un mare scenariu de telenovelă.
Ce e mișto e faptul că lunile de agonie sunt crunte când sunt, ajungi să trăiești și să observi lucruri pe care nu credeai că condiția umană ți le va scoate în cale niciodată. Dar și când vine lunile de extaz, e ca o șaorma cu de toate.
Bineînțeles, și cu pauzele a fost ca și până acum, forțate de singura chestie care mă poate opri - fizicul care nu mai răspunde la comenzile creierului și mă obligă să o las mai moale. Chestiile astea sunt numai praf de stele, amintiri ce vor ajunge într-un sertar. Ce contează, acum e prezentul.
Mare minune că am ajuns și eu la concluzia asta, să știi. Mereu am trait în trecut sau în viitor, nicicând în prezent. Dar mi-am dat seama că de fapt nu mă fugărește nimeni. Nu există un ritm impus - există doar ritmul meu care câteodată se sincronizează cu alte ritmuri și câteodată nu. 
E fain când îți dai seama și că defectele tale te caracterizează și fără ele nu ai fi tu. Ideea nu e să te schimbi pentru alții, ci să te schimbi dacă tu simți nevoia să faci asta. Pornirile nebune nu sunt neapărat sănatoase sau scuzabile, de aceea e bine să identificăm demonii și să învățăm să ne jucăm cu ei - fiindcă unii nu vor fi anihilați niciodată, Nu există bine și rău, urât și frumos, sănătos sau stricat - fiecare percepem ce vrem, cum vrem, după bunul plac, și după adâncimea la care le permitem să ajungă.
Timpul pare uneori să fie atât de puțin și alteori atât de mult încât te copleșește. Independența are gust dulce, vine cu o mână sănătoasă de sacrificii - dar ce contează? Sunt atâtea lucruri care merită toate astea și nu în ultimul rând, atația oameni.
Și ca să mai deviez puțin de la subiectul care nu mai știu exact care este, ce haios e când lumea intră în vorbă cu mine sau mă apreciază fiindcă vede că eu fac chestii multe și sunt activă sau sunt mândrii de mine ca nimic nu îmi stă în cale oricâte vicisitudini îmi trec calea.
Nu pot decât să închin pălăria imaginară în fața acestor afirmatții, deși nu fac nimic special în privința asta, pur și simplu fac ce simt și presupun... că acțiunile mele ajung să mă definească. Acțiunile și zarva pe care o fac pe Facebook.
Cred că ce mă face pe mine să merg mai departe și să nu renunț e faptul că iubesc să trăiesc, iubesc să iubesc și iubesc oamenii. Și pe langă asta, mi-am dat seama de o chestiune simplă - Dumnezeu nu m-a făcut să frec buzi, ci să descopăr că failure is not an option. Așa că la sfârșitul zilei există succesuri mici și succesuri mari, greșeli mici și greșeli mari - dar regretele sunt rare. Iar la un moment dat vine și vremea când regretele ajung să fie succesuri.



   

duminică, 16 martie 2014

Crossroads.


Hate is not something you learn how to handle in school - nor it's love, anxiety, gratitude or any other set of emotions we can experience as humans. Of course, you might have had some lessons in Psychology and started dipping your toes in its waters but we all know  theory is nothing like practice. When it's aimed towards you, suddenly you wonder - where the heck is the instructions manual?
What are your options when bombarded with negativity? When being shut down becomes a life style?  Every breath you take, every move you make is used against you. What is to be done when the poison found its way through the tiny little crack and started spreading in all your thoughts and actions? You can't see it, but you know it's there. Just like Kryptonite to Superman, hate affects your whole being and strangles your passion, leaving her unconscious on the floor.  Ignoring it is not an option - those nasty vibes will still come back to haunt you one way or another. 
Fighting back is another option - but is this a battle worth taking? Is your energy worth consuming? No matter what you do, people will feed on your energy, enthusiasm and naivety. When the road gets bumpy, you can always just turn around and leave. You can run and never look back - there's nothing but destruction ahead.  Going further despite the odds that are far from being in your favour can be courageous... or just utterly stupid. 
Hate - the cookie monster that eats your soul like it's nothing but a pile of cookies. Adapting to the situation and take it from there sounds like mission impossible. Just like the Chinese drop, it will hit you again and again until you crack. 
But at the end of the day, isn't your set of values the thing that defines you as a human being? Isn't fighting for what you believe in a battle worth taking? Is the instinct of self-preservation nothing but the fear of unknown sometimes? How can you still see the beauty and the potential behind the rocks that are constantly thrown your way? 
Not everybody has to like you, be your friend or respect you because those things depend on chemistry, values, manners and mentality. Respect is sometimes there without gaining it. What gives the right to some to treat others like shit? No matter what colour or shape we are, none is above the other. Yes, we receive titles and tags based on experience, skills and achievements but the true kind hearted people will never look down on you no matter how far they get. 
Your message might not always be accepted, well received or even listened to - but that's ok. The rocks thrown at you shouldn't stop your journey and nor the words that are tearing you apart. Dust yourself up and try again.

   
     

duminică, 16 februarie 2014

Jumătate din perna mea.


De ce lăsăm emoţiile să ne controleze?
De ce ne temem să ne căutam şi să ne găsim?
De ce aşteptăm oportunităţi şi nu le creem?
De ce nu avem chef?
De ce avem nevoie de cineva ca să ne simţim întregi?
De ce nu credem în proprile forţe?
De ce e mai uşor să fii furios decât să spui ce simţi?
De ce avem aşteptări mari de la oameni când noi nu putem oferi acelaşi lucru în schimb?
De ce ne grăbim să tragem concluzii?
De ce nu avem răbdare?
De ce nu ascultăm înainte să vorbim?
De ce ne otrăvim singuri?
De ce îi otrăvim pe alţii?
De ce nu ne pasă?
De ce ne pasă?
De ce răsare soarele pe strada noastră?
De ce le ştim pe toate?
De ce dragostea se face în minim doi?
De ce nu e fum fără foc?
De ce o mână spală pe alta?
De ce găina bătrână face supa bună?
De ce trezeşti lucruri dacă nu vrei să fii acolo când prind viaţă?
De ce?

De aia.

joi, 30 ianuarie 2014

Observatorul.

Cateodata ma uit in jur si nu inteleg de ce se intampla anumite lucruri. De fapt nu e vorba de faptul ca nu le inteleg, dar mi-e greu sa le accept. Stiu ca partea goala a paharului e mereu acolo, dar as vrea sa n-o vad. Are si ea loc sub soare dar asta nu inseamna ca importanta ei e la fel de ridicata ca cea a partii pline. Stiu ca fiecare om e la sfarsitul zilei doar un simplu om ca mine si ca tine. Stiu ca toti simtim la fel si trecem prin aceleasi dificultati, chiar daca nu spunem si nu aratam. 
Acum cateva luni eram la facultate, pe coridor. Ma intorceam in sala de editat si dand sa urc scarile am observat ca in capatul lor era un baiat care isi spargea pumnii de pereti cu furie si injura. Am continuat sa merg si nu m-am oprit decat dupa ce nu mai reuseam sa il aud. Dupa cateva minute, m-am intors si el discuta cu o profesoara care incerca sa il calmeze.
Azi am fost teleghidata. Am ajuns la scoala, dupa cateva ore in biblioteca inca nu am reusit sa fac ceva creativ asa ca am facut research. M-am dus la baie. In toaleta alaturata, cineva se razbuna pe suportul de hartie igienica si scapa cate un suspin.
Langa mine e o fata in scaune cu rotile caruia ii se explica ca "ti-am modificat articolul fiindca aveai pera multe intrebari retorice", "nu mai stiu exact ce am corectat da parca nu facea sens pentru creierul meu cand l-am citit." Prima reactie a ei a fost sa se ia de cap cu o expresie tragica pe fata.
Ideea e ca fiecare are calatoria lui si exista momente in care o lacrima nu trebuie stearsa de pe obrazul celuilalt, cand nu trebuie sa ii bati umarul si sa ii sufli in iaurt dar ca sa ii iei durerea. E destul de dificil sa fii doar un martor ocular si sa nu sari sa ajuti, desi asta e primul instinct. 
Insa parerea mea e ca in astfel de situatii daca nu stii exact cum sa te comporti cu cineva care trebuie tratat cu blandete, sa stai departe e cel mai mare bine pe care il poti face cuiva. Si chiar de nu stii, poti sa fii acolo cand e nevoie si sa oferi o opinie constructiva.
Desi e greu de acceptam, nu le stim pe toate si de multe ori nu avem puterea sa facem nimic mai mult decat sa observam, sa procesam, sa acceptam si sa mergem inainte.    

duminică, 29 decembrie 2013

Eu te-am facut, eu te omor.



Soc si groaza: o postare fara diacritice! 

In aprilie se fac patru ani de cand s-a nascut blogul asta.

Nimic nou sub soare, un alt blog unic la fel ca toate celalalte, un soi de jurnal dar nu prea. Un soi de revista de citit la cafea, dar nu prea din categoria felurite fel de feluri. Cartea mea virtuala de vizita, blocajul de cocos care a dezvaluit mai mereu cate putin din ce se petrecea in capul meu.  De multe ori prea multa informatie, de multe ori prea multe glume si prea deochiate - iar alte dati metafore scoase din putul gandirii. Cateodata si chestii de tip jurnal, dar de cele mai multe ori de tip articol. Indiferent de cauza si motivele din spatele lor, articolele au fost scrise si publicate ca sa transmita un mesaj si ca sa trezeasca ceva in cititori. Acuma ca au reusit sau nu, asta e partea a doua. O etapa importanta din viata mea si printre putinele chestiuni unde am incercat sa fiu cat e cat constanta si sa nu scriu decat daca chiar simt sa fac asta. 
Fiecare poveste insa trebuie sa se termine undeva - lucrurile trebuie facute la timpul lor si daca nu se incheie cand soseste vremea se ajunge la o lalaire inutila, o moarte chinuita si mult prea dureroasa. Scriind aici am avut nenunmarate revelatii, reusite si greseli fatale din care am invatat atat de multe si care m-au facut sa ajung cine sunt azi. Sfarsitul acestui blog este, desigur, un nou inceput. Asta nu inseamna ca pana acum nu m-am gandit la lucrurile pe care urmeaza sa le enumar, ci doar ca dureaza o vreme pana accepti adevarul desi stii in esenta ce se intampla. Lucrurile astea nu se fac cu una cu doua ci atunci cand le simti, dupa cum ziceam. In mod normal aceasta postare nici nu si-ar avea locul aici dar cititorii mei, motivul principal pentru care scriu si in ziua de azi, merita macar un mic ultim omagiu.
Nu vreau sa mai fiu doar o alta mimoza sensibila care are blog si scrie ce-i trece prin cap, care te face sa razi si apoi sa treci mai departe. Nu vreau sa fiu doar un simplu blog underground - dar asta nu inseamna ca vreau sa fac ceva super mainstream. Imi place sa am un public tinta, nu ma intereseaza sa plac tuturor ci sa plac oamenilor care fac diferenta pe lumea asta, indiferent de cine sunt si unde. Nu vreau sa am un nume care nici macar nu e ceva personal si nici nu vreau sa mai public nimic - cum ar fi imagini care sa nu fie create de mine sau pentru care nu am acordul de la creatorii lor. Dupa cum vedeti, multe nu vreau.
Ce vreau, insa, e sa ma retrag. Pentru o vreme, caci a sosit vremea sa urmaresc calitatea si nu cantitatea. Cred ca am experimentat destul si a sosit timpul sa ma axez pe ceva si sa dau totul in directia aia. Nu mai vreau jumatati de masura sau sa pot sa afirm ca da am incercat aia sau am auzit de aia. Nu. Vreau sa stiu exact cum functioneaza aia si sa fiu a naibii de buna la ea. Si apoi o sa ma tot intorc la experimentat ca nu ma impiedica nimeni. Vremurile in care lumea avea acces direct la gandurile mele s-au incheiat oficial. Ei, nu chiar asa dramatic cum suna, desigur ca voi mai lansa cate un porumbel pe ici pe colo.
Si de citit o sa ma puteti citi in continuare in DECAY Magazine, de auzit o sa ma puteti auzi in curand la un post de radio online...Pana una, alta. Dupa care o sa revin sa va bantui din nou, cand o sa simt ca sunt pregatita sa revin ca aceeasi Marie, dar cu alta palarie.

Nu bag mana in foc ca asta e ultima postare pentru lunile care urmeaza, dar nici ca nu e. 

Va iubesc si va ador, ca pe-o roata de tractor.

Domnisoara Tincu    
  

luni, 16 decembrie 2013

Amintiri din Epoca de Aur

"21 Decembrie 1989" - Marius Tincu

 
Cât eram la Cluj asta vară am găsit fotografia de mai sus în cutia cu fotografiile familiei. Inițial nu mi-am dat seama ce hram poartă, dar uitându-mă mai atent mi-am făcut o idee despre momentul în care a fost făcută şi de către cine. Ulterior, ajunsă înapoi în UK mi s-a cerut să analizez critic o fotografie pentru un eseu şi eu m-am gândit imediat că ar fi interesant să o analizez pe aceasta. Şi asta mai ales pentru că îmi era atât de simplu să aud chiar din gura autorului ce s-a petrecut -  fiind nimeni altul decât tatăl meu. Rândurile următoare îi aparţin şi au fost scrise de către el în speranţa că vor aduce lămuriri cu privire la atmosfera din ziua respectivă şi circumstanţele în care a fost făcută fotografia.
  
Imaginea reprezintă "Librăria Universității". Nu doar o simplă librărie - acolo era inima orașului, locul unde oamenii preferau să-și dea întîlnire. Peste drum era restaurantul 'Continental", loc vizitat cu predilecție de turiștii străini; pe localnici, prețurile mari îi țineau mai la distanță. De acolo pornește o stradă (Napoca) ce leagă centrul de Piață Păcii, stradă circulată de studenți și de cei care n-aveau ceva mai bun de făcut decît s-o parcurgă dus-întors. Aşadar, locul unde " toată lumea se vedea cu toată lumea". 
  
 Și în 20 decembrie, seara, locul era intens circulat. Erau mulți oameni, mai ales tineri. Se opreau, zîmbeau și-și spuneau încet, ca pe o parolă conspirativă : "Începutul sfîrșitului!" . Începuse să se afle ce se petrece la Timișoara și se solidarizau. Autorităţiile încercaseră să izoleze Timișoara, să nu se afle în țară nimic, dincolo de propaganda fățarnică și mincinoasă. N-au reușit. Dar în acea seară atmosfera era destinsă, că de sărbătoare. Cu oameni care sperau că în sfîrșit se va schimbă ceva, dincolo de ambițiile moșneagului nebun, care refuza " să abdice'"şi ale soției sale,care avea o faimă întreit de proastă. 

Dar acea seară nu prevestea nimic din ce urma să se întîmple a doua zi. A doua zi m-am dus la fabrică și părea o zi normală... aproape. Circulau multe zvonuri și după tradiție, unele erau lansate chiar de autorități  ca să manipuleze. De exemplu, că s-ar fi adus "specialiști" din București, care știau să ucidă fără urme, folosind săculeți cu nisip sau că Securitatea ar fi fost dotată cu genți diplomat în care erau camuflate pistoale mitralieră de calibru mai mic.Nici televiziunea nu se lăsase mai prejos - recent difuzase un film despre America Latină, ca un avertisment sinistru. Opozanți politici erau arestați și diparuti, iar copiii lor fuseseră plasați în alte familii, ca să li se piardă urma și identitatea. 

În cursul zilei a venit un activist de partid, doritor să organizeze un miting pentru " înfierarea huliganilor din Timișoara". Șeful de secție l-a convins să renunțe că să nu irite inutil niște muncitori oricum sătui de minciuni și propagandă ieftină cu niște ipocrizii pe care nu le credea nici cel ce-ar fi urmat să le spună. După program, am plecat spre oraș, inițial cu un coleg. La poartă, persoana de pază ne-a șoptit : " A pornit C.U.G -ul!". Era vorba despre Combinatul de Utilaj Greu, o mare zonă industrială aflată la marginea orașului. La ieșirea din schimb,muncitorii se adunaseră și înaintau spre centrul orașului. Am pornit și eu spre centru, prudent și atent. Ca toți muncitorii, aveam instruire militară iar ce știam, despre armată și autorități, nu era de natură să mă facă să mă simt liniștit.  
  
 Era 21 dec. 1989 - întîmplător, o perioadă ciudat de caldă. Nu ploua, dar norii plumburii dădeau o atmosferă mohorîtă și apăsătoare cu o ciudată senzație de neliniște și ireal. În zona centrală, evenimentele se precipitaseră. Lângă librărie, cu ceva vreme înainte, trei tineri încercaseră să convingă trecătorii să se solidarizeze și să protesteze. Au fost împușcați acolo cu sînge rece, probabil de agenți în civil. Cînd am ajuns, unul încă zăcea pe trotuar, parțial acoperit cu o prelată. Avea blugi albaștrii și adidași albi, păzit și studiat de niște indivizi în fulgarine. Apoi a sosit acolo o ambulanță care venise cam haotic și cu sirena pornită, deși stradă pricipala era pustie. 

Pe mijlocul străzii pe atunci erau "insule" cu flori, iar monumentul de acum încă nu există - era altul : Lupoaică cu Romulus și Remus. În fața statuii erau vreo 20 de persoane care manifestau zgomotos. Peste drum era sediul administrativ și sediul P.C.R., sedii care încă nu interesau pe nimeni. Erau totuși păzite de niște milițieni, relaxați și cam plictisiți, parcă nici ei convinși de rostul prezenței lor. Între librărie și restaurant, strada era blocată cu autobuze și un cordon de milițieni. Impresionanți ca statură, cu căști albe, nemișcați că niște monumente și ... cu un rol nedefinit. La celălalt capăt al pieței, milițienii începuseră să fie înlocuiți cu soldați. Nu orice soldați, mai mult recruți dezorientați și speriați. În ultima vreme fuseseră închiși în cazărmi împreună cu ofițerii. Izolați de lumea de afară și intoxicați cu știri alarmiste, despre agenți străini și acțiuni subversive. Întîlnirea cu mulțimea revoltata care striga " Jos Ceaușescu !" și "Noi suntem poporul !", a fost o surpriză. Și nu una plăcută - decenii la rînd, totul se făcuse " în numele poporului român". Faptul că "noi suntem poporul", că aveam dreptul să ne decidem soarta și traseul, era ceva cu totul nou și neobișnuit. Am plecat, dar am aflat ce s-a întîmplat acolo. Un grup de soldați cu ofițerul lor, fuseseră plasați lîngă restaurant. 

Manifestanții erau tot mai mulți și mai îndrăzneți. Unii foarte entuziaști,dar complect ignoranți în probleme militare sau de regulament. Soldații trebuiau, dacă nu să împrăștie manifestanții măcar să-i țină la distanță. Aveau ordin să tragă. Au tras, inițial în sus, pe deasupra mulțimii, apoi, probabil frică și lipsă de experiență să-i fi determinat pe unii să tragă în asfalt. Gloanțe care s-au zdrobit și au ricoșat,ucigind la întîmplare. Au fost și tentative de a dezarma sfîrșite dramatic, căci orice militar reacționează la așa ceva. Aici au fost cei mai mulți morți - mascați de evenimentele din stradă, care captau atenția tuturor, acționau și trăgători izolați. Trăgeau de sus, din clădiri, împuşcând selectiv mai ales persoane foarte tinere sau bătrîni. Acțiuni care de obicei provoacă mai mult furia decît teama mulțimii. Poate că asta și urmăreau. S-a tras pînă seară tîrziu, în mai multe locuri din oraș. Uneori, pe cerul întunecat, puteai urmări trasoarele.  

Îmi petrecusem seară cu fiul meu și un copil din vecini. Mama lui, plecată nu știu unde, tatăl angajat la Securitate ca fotograf și izolat ca ceilalți, nu putea veni acasă. Seara am dus copilul acasă și înainte de a intra, dinspre piața Mărăști au început să se audă rafale de mitralieră grea de pe blindate. Copilul s-a lipit de mine și a zis :"Mi-e frică!". 
Îmi venise să spun :" Ăștia-s colegii tatălui tău!" dar mi-am amintit că micuțul nu-i vinovat. Am tăcut. A mai fost un incident legat de Doina Cornea. În Occidnt, figura ca :"luptător anti-comunist și anti -ceaușist " iar cei din Occident trăiesc mereu cu senzația că presă lor nu minte și-i informează, o ipoteză ilogică și falsă. D. C. a fost folosită o vreme că "standard de luptă și subiect de presă". E o poveste lungă... 

După arabi, a apărut proverbul că "nimeni nu este profet la el acasă'.  Noi nu trăim între arabi. Trăim între unguri. Au un proverb mai cinic, dar mult mai înțelept: "să nu amesteci gunoiul, că va începe să miroasă !". Din acest motiv, prefer să nu comentez. În seara de 21 dec., D. C. s-a dus la Catedrală Ortodoxă visînd la ipostaze poate doar de ea știute. Mulți tineri au simțit imboldul de a "o susține". Au mers. Am un priten,pe o stradă alăturată. A fost și el. Arestat, dus la sediu și ..."bătut gospodărește" - la tălpi, în traducere. Întins pe o masă, imobilizat și lovit peste tălpi cu bastonul de cauciuc. Teoria spune că fiecare lovitură reverberează "pînă în crestetu capului". Nu știu. N-am încercat asemenea experiențe și nici n-am fost curios. 

Peste noapte "ambele tabere" au avut timp să se mai dezmeticească. Dimineața vuiau toate sirenele fabricilor și muncitorii s-au consultat și au început să se organizeze. După un timp, grupuri-grupuri, au pornit spre centru. Nu s-a mai tras. Dar și manifestanții erau mai diferiți decît cei din ziua precedentă. Și toți se țineau la curent cu evenimentele din București, care începuseră să se succeadă cu rapiditate. Curînd s-a anunțat fuga lui Ceaușescu. Ce a urmat, se cam știe... dar nu tot. Legenda spune că atunci cînd colanele se indreptau spre centru, pe "Casa Armatei " se aflau ofițeri și subofițeri înarmați cu un comandant ce a ordonat :"Trageți!". Un subofițer a ripostat :"Trage tu ! ". A mai spus ceva, dar n-ar fi decent să reproduc. 

După cum cred, de-ar fi tras atunci, acum Transilvania n-ar fi fost "Dracula land" ci o zonă în care nu s-ar fi intrat fără pașaport.  Probabi că eram exaltați și lipsiți de rațiune . Doream o "reglare de conturi"dar încă nu înțelegeam ce poate însemna și nici nu credeam că se poate evita un război civil pe care mulți îl doream. Ca niște copiii idioți, ce-și doresc o jucărie. Nu știu dacă sîntem înțeleși. Sîntem războinici stabiliți pe un teritoriu în urmă cu 2400 de ani, nu "vagabonzi și emigranți". Facem și asta, dar nu ne place. Suntem oștenii României. Ne hulim conducătorii și nu ne plac. Dar nu-s lipsiți de merite. După 89, au evitat intervenția unor trupe străine, care poate "'ar fi uitat să mai plece". Și de vreo 3 ori au evitat producerea unui război civil. Aici nu-i Jugoslavia! Probabil că istoria lumii s-ar fi scris altfel. Bine că n-a fost așa. De regulă, românii sunt priviți că oameni proști, slabi și supuși. Fac și asta. Nu că-s lași, ci răbdători și prefăcuți. Am avut și poeți ce au spus adevărul. Neascultati și neînțeleși : "Să nu dea Dumnezeu..."."